De la strategia Învierii la administrarea Apocalipsei

Perioada celui de-al doilea mandat al lui Băsescu e dezbătută intens. Corectitudinea alegerilor din 2009, politicile de austeritate ale Guvernului Boc, subteranele luptei împotriva corupţiei, eşecul USL – toate aceste teme, dar şi altele fac obiectul unor dezvăluiri şocante şi al unor lupte politice crîncene, care sînt abia la început. În mijlocul acestor ştiri exasperante şi explicîndu-le foarte bine în profunzime, ca pe un moment de schimbare, a apărut cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă (TACT, 2017). Cred că avem de-a face cu o carte importantă. Ea analizează discursul teologic al elitei de dreapta în raport cu neoliberalismul, fiind vizaţi H.R. Patapievici, Teodor Baconschi, Mihail Neamţu şi alţii. Nici un atac la persoană nu poate fi găsit în cartea lui Racu. El este excelent pregătit teoretic şi antrenat moral, astfel încît nu admite invective. Racu nu vrea să dea de pămînt cu cei a căror operă o analizează, ci să istoricizeze gîndirea lor. După Apostolatul antisocial, cred că putem vorbi despre neoliberalismul montat teologic la timpul trecut. Ideile susţinute de Racu urmează o anumită direcţie conservatoare, dar nu neoliberală, deschisă cel mai probabil de Mircea Platon (pe care Racu îl menţionează des şi lîngă care se aşază acum). Aşa cum Vasile Ernu este un deschizător de drumuri în privinţa discursului de stînga, Platon rupe conservatorismul de ideologii elitei de dreapta. Ceea ce-i uneşte – pe Ernu, pe Rogozanu, pe Platon, pe Racu – este nu atît lupta împotriva acestei elite, cît o anumită preocupare faţă de problemele sociale. De altfel, cartea lui Racu a apărut la editura TACT, o editură de stînga. Două direcţii deci, dar o dorinţă comună. Cartea lui Racu anunţă, mai mult decît oricare alta scrisă de colegii săi, că a venit timpul şi pentru altceva în domeniul cultural. E o veste bună.

Nu voi intra în disputele teologice, pe care Apostolatul antisocial le prezintă cu toate amănuntele, ci – în marginea cărţii – voi prezenta, pe scurt, cîteva aspecte care ţin de strategiile discursive, ca şi un aspect filosofic. Alexandru Racu este foarte convingător în a susţine imposibilitatea de a legitima neoliberalismul făcînd apel la discursul teologic, adică exact ceea ce au făcut, în cărţile lor, mai mulţi reprezentanţi ai elitei intelectuale de dreapta în perioada postcomunistă. El invită, o dată în plus, la asumarea de către Biserica Ortodoxă Română a unei doctrine sociale. Prima parte a cărţii prezintă documentat doctrina socială catolică, felul de a gîndi bizantin al relaţiei dintre religie şi domeniul economic, precum şi oferta ortodoxă actuală. A doua parte este rezervată analizei critice a neoliberalismului teologic postcomunist. Apostolatul antisocial are un anumit substrat sociologic, care nu iese decît arareori la suprafaţă, iar explicaţia este că, în caz contrar, exista riscul ca disputa teoretică să se transforme într-o ceartă sublunară. În acelaşi timp, Racu evită să întreprindă o analiză genealogică a poziţiilor neoliberale postcomuniste, limitîndu-şi, în cea mai mare parte, lucrarea la disputa teologico-politică.



Creştinismul postcomunist în faţa capitalismului


Discursul religios a fost, în timpul comunismului, una din modalităţile posibile de poziţionare intelectuală în raport cu discursul dominant. Am putea spune că, faţă de alte ţări din blocul sovietic, în România socialistă discursul liberal, acel discurs care pune în centrul său viaţa privată, a fost prea puţin valorificat de opozanţii regimului din cauza caracterului său subversiv şi, deci, periculos pentru emitenţi. O atmosferă neliberală străbate chiar şi cele mai bune romane scrise în anii ‘60 şi ’70. De exemplu, Cel mai iubit dintre pămînteni este o operă care militează pentru libertate, dar care nu prea respiră libertate. Deşi se opunea ateismului de partid şi de stat, discursul religios era mai bine tolerat (cît putea el să fie de tolerat) de ceauşism decît discursul liberal-burghez datorită asocierilor posibile cu valorile naţionale, ortodoxia fiind o valoare naţională hard. Un alt motiv pentru care acest discurs a fost preferat de unii intelectuali este trimiterea legitimantă la elita interbelică de dreapta, care fusese însă deopotrivă anticomunistă şi anticapitalistă. Această legătură era îndreptăţită prin datoria de conştiinţă a asigurării continuităţii tradiţiei intelectuale, supuse unei dislocări de moarte de către comunişti. După 1989, argumentul reînnodării cu elita interbelică a fost folosit pe larg, anti-capitalismul şi chiar, adesea, anti-liberalismul marilor figuri intelectuale de dreapta – în primul rînd tripleta Eliade, Cioran, Noica – fiind, mult timp, foarte bine camuflate. În aceeaşi perioadă, discursul religios a intrat într-o contradicţie evidentă cu principiile capitalismului (nu mai vorbim de capitalismul real), care se afla în curs de instaurare în România. Pentru un filosof necreştin, ca Gabriel Liiceanu, trecerea punţii dintre regimuri a fost relativ simplă. Acesta a renunţat la pretenţia, prea puţin justificată democratic, de a construi un sistem filosofic şi şi-a „spart” discursul în jurnale private şi articole politice. Ultimele lipseau cu desăvîrşire din discursul pre-decembrist, din motive lesne de înţeles, dar o tendinţă subversivă spre descrierea vieţii private se manifestă, la Liiceanu, în cărţile scrise înainte de Revoluţie. În schimb, pentru intelectualii creştini mai tineri, adoptarea discursului religios, în noul context politic şi economic, a constituit o veritabilă problemă. Ea a fost dublată de comandamentul instaurării democraţiei şi al unei societăţi burgheze în locul fostei societăţi socialiste. A doua sarcină presupunea, într-o măsură incalculabilă, dezangajarea religioasă, cam aşa cum li s-a întîmplat mai multor preoţi, deveniţi agenţi ai iluminismului în timpul occidentalizării din secolul al XIX-lea. Practic, această dezangajare a avut loc, dar ea nu poate fi imputată nimănui, căci este un aspect care ţine de viaţa privată. Ea a avut loc, dar putem admite că a fost un „sacrificiu necesar” pentru a urma noile sarcini sociale în locul unei retrageri întru spirit. Ceea ce se poate imputa este, eventual, felul în care au fost îndeplinite, mai tîrziu, aceste sarcini. Au fost ele transformate în oportunităţi personale sau de grup? Face parte din retorica intelectualilor de dreapta prezentarea implicării lor publice ca pe o formă de sacrificiu (chiar creştin). Jocul implicării şi al dezimplicării publice, care trebuie să evidenţieze sacrificiul, să sublinieze caracterul lui dezinteresat şi, bineînţeles, să mascheze inevitabile vinovăţii private, îşi are originea în această mişcare iniţială de repoziţionare dinspre discursul religios, valabil înainte de 1989, înspre discursul politic, oportun după 1989. Aşa se face că, deşi folosesc în continuare discursul religios, aceşti intelectuali ocupă o poziţie politică. Fiorul lor ortodox este, adesea, imposibil de simţit. Discursul religios s-a transformat, astfel, inevitabil într-o formă de legitimare politică (înainte de 1989 era una de contestare), dar avînd mai degrabă cu caracter elitar, căci în mod real discursul religios nu a jucat rolul central în perioada postcomunistă. Discursul central a fost cel neoliberal, mai exact anticomunismul ca formă a discursului neoliberal.



Funcţiile anticomunismului

Anticomunismul – cu atît mai vocal, cu cît a fost mai absent înainte de 1989 – a avut în perioada postcomunistă mai multe funcţii. Înainte de toate, el a pus în umbră orice extremism de dreapta al intelectualilor din perioada interbelică, făcînd posibilă relansarea lor pe piaţă. (România nu a avut, după 1989, un antilegionarism democratic exigent. Antilegionarismul democratic a fost camuflat de anticomunismul democratic. Criptolegionarismul a fost, de fapt, folosit ca scut împotriva comunismului. A avut, în schimb, un antilegionarism comunist, înainte de 1989.) Anticomunismul a fost conceput ca o formă de discurs cvasi-insurecţional, fiind însă propagat într-un context care era, deja, democratic. Desigur, democraţia se afla abia la început şi era ameninţată, ceea ce justifica mişcarea de insurecţie pentru instaurarea unei veritabile democraţii. Anticomunismul a cerut o inversare la fel de radicală pe cît a produs instaurarea comunismului. În locul naţionalizării mijloacelor de producţie, privatizarea; în locul confiscării proprietăţii, restitutio in integrum; în locul statului totalitar, statul minimal. Anticomunismul este neoliberal în toate aceste aspecte, dar produce totodată o confuzie cu multiple consecinţe, mai ales prin identificarea statului maximal cu statul totalitar. În această confuzie se află, după părerea mea, originea încercării de a justifica teologic discursul neoliberal, care, după cum spune Racu, „reprezintă o reacţie critică faţă de diferitele întruchipări ale socialismului (fie democratice, fie totalitare) dezvoltate de-a lungul secolului XX, precum şi faţă de ortodoxia keynesiană care s-a impus în Occident după Marea Criză” (p. 17). Dacă afirmăm că regimul comunist a fost condamnabil, a fost diabolic, atunci vom trage concluziona că ceea ce se vrea a fi opusul comunismului, adică regimul neoliberal se află de partea binelui şi a lui Dumnezeu. Desigur, ne putem întreba dacă o asemenea punere într-o opoziţie radicală nu-i de fapt o strategie prin care justificarea ca atare devine posibilă. Vehemenţa anticomunistă este, în primul rînd, o compensare a tăcerii intelectualilor în perioada comunistă (fapt care nu li se poate reproşa în sine), dar este şi o armă în lupta efectivă pentru putere. Ordinea propoziţiilor poate fi deci inversată cu uşurinţă: pentru ca neoliberalismul să poată deveni justificabil din punct de vedere teologic, trebuie să considerăm că regimul comunist este condamnabil.

A fost comunismul condamnabil? După părerea mea, comunismul a fost indiscutabil condamnabil, dar aceasta nu justifică automat neoliberalismul. De exemplu, fascismul a fost în egală măsură condamnabil. Nici un regim politic nu devine bun prin simpla comparaţie cu alt regim politic, ci el trebuie să găsească în el însuşi şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor argumentele propriei sale justificări. Un radical anticomunist nu este, deci, în mod obligatoriu un gînditor democratic. Acest aspect pune în lumină problemele de legitimare democratică pe care le are anticomunismul ca ideologie, el fiind – dacă se poate spune aşa – un neoliberalism impulsiv. Conflictul politic postcomunist este definit ca încercare de a impune neoliberalismul prin mijlocirea elitelor (în special a elitelor de dreapta) sau, dimpotrivă, de a-i rezista. El a fost prezentat, în mod confuz, ca un conflict între anticomunişti şi criptocomunişti. Nimeni nu poate nega persistenţa aşa-zisului criptocomunism în anii de după căderea comunismului, fapt care a alimentat vehemenţa anticomunistă. Ulterior, această bătălie a avut însă loc în cadre democrate şi ea trebuia să fie definită în raport cu politicile democrate privind rolul statului în economie. Aşadar, anticomunismul este singurul care permite apelul la discursul teologic pentru a legitima neoliberalismul. Este de înţeles de ce intelectualii de dreapta ţin atît de mult la el. Desigur, aşa cum arată Alexandru Racu, ei au identificat mai multe argumente în scrierile teologilor de peste ocean, dar anticomunismul a rămas mereu argumentul principal. La limită, exagerările anticomunismului pot fi înţelese ca etapă, să-i spunem de negare, în evoluţia gîndirii politice. Istoria îl va plasa, probabil, pe H.R. Patapievici în sertarul rezervat acestei etape. În anii ’90, stafia comunismului bîntuia încă. După 45 de ani în care comunismul a fost viu, a considera că proprietatea este sacrosanctă poate fi ceva de înţeles. Nu este însă şi cu adevărat ceva justificat din perspectivă creştină, iar Alexandru Racu arată, în cartea sa, de ce.



Despre o nouă situaţie în lume

Alexandru Racu consideră că a aborda problema doctrinei sociale a bisericii, altfel spus a discuta despre felul în care biserica trebuie să gîndească problemele sociale şi economice este nu doar legitim, ci şi necesar, intelectualii neoliberali eşuînd în acest demers (sau neavînd un interes real de a-l urma în mod autentic), iar biserica fiind încă lipsită de o preocupare explicită şi sistematică în această direcţie. Personal, consider că abordarea bizantină, prin care compromisul cu economicul urmează să fie acceptat, tacit şi limitat, este cea corectă. Nu cred că poate exista o compatibilitate reală între credinţa creştină şi capitalism, ba chiar există o opoziţie şi o luptă istorică ce defineşte, după cum se ştie, lumea modernă. Încercarea de a-l ridica din nou pe cruce pe Iisus, după Revoluţie, strategia Învierii a venit în contra curentului istoriei, pe care, neputînd să-l oprească, a sfîrşit prin a-l urma cu orice preţ. Sigur, această încercare a fost un eşec. El îşi are originea într-o iniţială surprindere pe o poziţie greşită, dar ceea ce reproşez eu cu adevărat este incapacitatea de a vedea – chiar în termeni religioşi – o vădită „tendinţă” apocaliptică şi „urgenţa catastrofei”, faptul că am ajuns deja la sfîrşit şi nu mai trebuie decît să administrăm Apocalipsa. Din păcate, nu a existat – nici înainte, nici după 1989 – un mod de a gîndi în tradiţia morţii lui Dumnezeu, deşi instaurarea comunismului chiar asta a însemnat pentru Rusia şi ţările din Estul Europei, iar căderea comunismului chiar asta a adus, ca o confirmare, din Vest: o lume fără Dumnezeu. Această nouă lume, mai bine spus această nouă situaţie a noastră în lume nu a fost descrisă, pînă acum, decît într-un fel sumar. Este ca şi cum nu am devenit încă pe deplin capabili să ne confruntăm cu ea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Să devii altul fără să înnebuneşti

Descrierea unei situaţii perverse